Interviu cu Mircea Cărtărescu
Acest interviu a fost realizat de Mihaela Spineanu şi Doru Iftime pentru revista ELLE nr 73 , decembrie 2003


ELLE: Traian T.Coşovei spunea că s-a făcut scriitor ca să fie un om liber.Motivaţia dumneavoastră care este?
Mircea Cărtărescu: Eu mi-am dorit dintotdeauna să fiu scriitor.Încă de când eram copil şi scriam ,,romane" de aventuri.Apoi,în adolescenţă ,mitul scriitorului a devenit pentru mine şi mai puternic.Ţin minte că am văzut pe la 16 ani filmul ,,Sandvici cu diamante",în care apărea un scriitor tânăr,cam famelic,neras,cu un pulover pe gât,care bătea la maşină toată ziua,iar serile intra pe geam în odaia unei tinere excentrice...În lipsa unei astfel de tipe,primul lucru pe care l-am făcut după ce am văzut filmul a fost să îmi cumpăr un pulover pe gât exact ca al scriitorului cu pricina, şi pe care îl consideram un soi de simbol al prozatorului tânăr,independent,cu succes la femei...Motivaţiile mele au fost întotdeauna interioare literaturii,eu sunt în concurenţă acerbă ,violentă,cu cel care am fost la diferite vârste.Pentru mine e foarte important să cred că scriu mai bine decât Mircea Cărtărescu de la 20 sau 30 de ani,să cred că mai pot să dau o carte cel puţin la fel de bună ca ,,Nostalgia" sau ,,Levantul".Mă simt în concurenţă cu fiecare dintre aceste avataruri ale mele.Şi atunci asta mă ambiţionează foarte tare. Aş vrea să ajung foarte departe în literatură ,dar nu la onoruri exterioare şi premii,cum cred foarte mulţi oameni,ci la ceea ce am numit mereu adevărul meu interior,abia dacă presimţit până acum.
ELLE:Dar aţi obţinut premii şi onoruri literare.
M.C.: Aşa şi-aşa.Încă n-am luat nici un premiu internaţional.Un premiu este un lucru care nu e de dispreţuit,el te poate scoate dintr-o perioadă proastă,îţi poate confirma că şi alţii respectă efortul tău.Când nu vine premiul pentru o carte despre care tu crezi că l-ar fi meritat,poţi ajunge la un fel de paranoia.Ai atunci senzaţia că nimeni nu te mai iubeşte.Eşti ca o oglindă în care nu se vede nimeni.Dar un premiu nu este o miză literară serioasă.
ELLE: Vorbeaţi de ambiţia dvs. de a-l depăşi pe Mircea Cătărescu de la anumite vârste. Nu m-am lămurit care este poziţia dumneavoastră în legătură cu Nichita Stănescu:într-un anumit moment îl lăudaţi,apoi,într-o cronică la cartea dumneavoastră,,Postmodernismul românesc",s-a spus că l-aţi aruncat pe Nichita la magazia de vechituri a literaturii.
M.C.: Relaţia mea cu Nichita Stănescu este mult mai afectivă decât relaţia-în general- a generaţiei mele faţă de imaginea lui.Poeţii generaţiei mele s-au distanţat de Nichita Stănescu în primul rând tehnic,ca mod de a face literatură.Nichita Stănescu este ultimul mare poet al modernismului românesc.El seamănă cu ceilalţi poeţi modernişti,indiferent de epoca în care au scris:Blaga,Ion Barbu etc.În interiorul acestui curent ,el a fost un foarte mare poet.Nimeni nu poate nega acest lucru.Eu am ţinut foarte mult la poezia lui . Într-o vreme,colegii mei şi cu mine citeam o antologie a poeziei lui Nichita Stănescu apărută în B.P.T., ,,Starea poeziei" şi dădeam note fiecărei poezii ,cu pasiunea cu care dai note fetelor pe care le vezi pe stradă ,când eşti puşti.Le dădeam note de la unu la zece,şi cred că erau cam patru sau cinci poezii,din câteva sute,care aveau nota zece unanim.Dar eu sunt unul dintre foarte puţinii optzecişti care nu l-au frecventat pe Nichita Stănescu în acea vreme .Sigur,am stat de vreo două-trei ori la masă cu el, ascultându-l cum vorbea,am fost fascinat de el dar nu m-am dus la el acasă,aşa cum făceau colegii mei.Asta nu din ostilitate sau rezervă,ci pentru că nu m-aş duce acasă la nimeni, chiar la oamenii pe care îi stimez şi-i admir foarte tare.Sunt o fire retrasă,prefer să socializez cu cărţile şi nu cu oamenii.Nu am nici o rezervă faţă de Nichita Stănescu,dar e adevărat şi firesc că el nu mai reprezintă starea actuală a poeziei.Nimeni nu îl trimite pe Eminescu la lada de vechituri a poeziei spunând că Eminescu e un poet de tip romantic,gen de poezie care azi datează.Nimeni nu mai scrie astăzi poezie de tip romantic, dar asta nu înseamnă că Eminescu nu e un mare poet.La fel,nu se mai scrie azi poezie nichitastănesciană.
ELLE: Sunteţi un,,autocritic"exigent.În ce măsură ţineţi cont de părerile criticilor?
M.C.: Aş vrea să ţin cont mult mai puţin decât ţin,să mă detaşez nu numai de critica literară,dar şi de lumea literară în general,o lume corozivă în care concurenţa este foarte dură,cu atât mai dură cu cât miza este mai mică.
ELLE: Dar care e miza ,până la urmă?
M.C.: Recunoaşterea,ceea ce se numea înainte glorie.Este nevoia fiecărui autor de a prevala asupra celorlalţi.În cultura română există un complex al numărului unu.Fiecare vrea să fie numărul unu,nu vrea să fie alături de ceilalţi nu vrea să fie numărul doi sau trei din mii de inşi.Nu.Doar numărul unu.The winner takes it all.
ELLE:Înseamnă că sunteţi de acord cu Eugen Simion ,care spunea undeva că drama scriitorului român e că vrea să fie nu numai cel mai mare scriitor român,ci şi singurul.
M.C.: Este foarte adevărat,şi pentru că nu toţi pot fi pe primul loc în top(de altfel , nu există nici un top),lumea culturală românească s-a tăiat ca o maioneză,în zeci de grupuscule,fiecare ostil faţă de celelalte .A trăi într-o astfel de lume e ca şi cum ai trăi într-un viespar.Regulile sunt extrem de complicate,casa e de sticlă,fiecare ştie ce a spus şi chiar ce n-a spus celălalt despre el;cronicile literare sunt rareori obiective,ele sunt de fapt instrumente de politică culturală şi au ca scop nu scoaterea la lumină a frumuseţii dintr-o scriere,ci situarea autorului pe o treaptă mai sus sau mai jos într-o ierarhie.
ELLE:Consecinţa ar fi că scriitorii scriu pentru critică?
M.C.: Scriitorii nu prea mai scriu.Ei ar dori să aibă o recunoaştere cât mai mare scriind cât mai puţin.Câţiva dintre cei mai buni scriitori de dinainte de 1989 aproape că nu au mai scris nimic în deceniul următor pentru că motivaţiile scrisului au scăzut extraordinar de tare.Un scriitor de azi,chiar scriind foarte bine ,nu mai poate accede la popularitatea pe care o aveau unii autori înainte de 1989,când,dacă,apărea de pildă ,,Cel mai iubit dintre pământeni",se formau cozi de sute de persoane care spărgeau geamurile libiriei.Nu mai există situaţia în care un roman îţi deschidea uşa la doctor,în locul unui pachet de Kent.Apoi,nu se mai câştigă ca înainte.Un tiraj normal înainte,pentru un roman,depăşea 30.000 de exemplare,iar autorii importanţi publicau de obicei tiraje duble.Câştigurile erau pe măsură.Astăzi,o carte care se vinde în 2.000 de exemplare este considerată un succes.Nici financiar,nici psihologic nu mai rentează să scrii în literatură.Un scriitor îşi mănâncă creierul scriind ,îţi consumă energiile interioare,dă foc lumânării la ambele capete şi nu se poate să nu vină un moment în care se întreabă:pentru ce?Ca să scoţi 500 de exemplare dintr-o carte ,şi acelea să rămână nevândute?Ca să ai parte de cronici răuvoitoare?Asta e soarta aproape a tuturor prozatorilor azi.Pentru poeţi e şi mai trist.
ELLE:Cine decide valoarea unei cărţi?O carte vândută în 50.000 de exemplare este mai bună decât una care nu se vinde sau se vinde în 5.000 de exemplare?
M.C.: O carte are multe tipuri de valoare.Ea are şi o valoare de vânzare,fireşte,ca orice obiect care se comercializează,dar nu aceasta este valoarea pe care un artist o doreşte imediat.Un artist doreşte mai ales ,,gloria",recunoaşterea celorlalţi prin valoarea artistică propriu-zisă a scrisului său,care ar trebui să fie stabilită de experţi:critici literari.Critica lirerară ar trebui să funcţioneze asemenea acelor centre independente de expertiză care verifică ,de pildă,medicamentele sau produsele alimentare.Dar,spre deosebire de calitatea unui produs oarecare marketizat,valoarea artistică a fost întotdeauna greu de decelat şi mereu contestabilă.Nu există ,nici măcar pentru operele,,clasice",valoare recunoscută de toată lumea.Există o bursă a valorilor,în care totul fluctează:astăzi un autor este considerat foarte important, mâine s-ar putea să fie uitat.Nimeni nu poate garanta valoarea absolută a unei cărţi. Este un proces care se desfăşoară în timp.Dar,luate împreună vânzarea,critica,prestigiul editurii,părerea cititorilor,toţi aceşti parametri până la urmă se adună într-un fel şi fac reputaţia unui scriitor.
ELLE: Scriitorul se gândeşte la cine-i sunt cititorii?
M.C.: Un scriitor poate să nu fie conştient de publicul căreia i se adresează.Dar ,într-un fel,el se gândeşte că un cititor ideal trebuie să-i semene cumva.Un scriitor adevărat îşi scrie lui însuşi în primul rând.El este etalonul,el este criticul lui esenţial.Şi, de aceea ,în orice cititor el caută un alter ego ce are cam aceleaşi lecturi ,preferinţe,gusturi,fantasme,cunoştinţe despre lume etc.Există scriitori specializaţi în cărţi aşa-zise,,de subiect":,,Ia să văd ,ce se vinde mai bine?Violul se mai vinde încă?Copii străzii mai au cautare ?O carte despre terorişti ar da oare bine acum?"Aceştia sunt altfel de autori decât cei la care mă refer eu,sunt profesioniştii(uneori mercenarii)unor genuri populare.Dar un scriitor care încearcă să facă artă,adică încearcă să aducă ceva în plus artei şi lumii lui,să depăşească momentul istoric în care scrie,are în minte un cititor perfect,care nu există,fireşte,în realitate,un cititor absolut,care posedă,cum spunea Umberto Eco,o enciclopedie virtuală asemănătoare enciclopediei din mintea scriitorului.Cineva spunea că un scriitor genial ne face geniali pe noi toţi ,cititorii lui.Cititorul nu este o fiinţă pasivă căreia,de la înălţimea geniului tău,îi arunci o carte,ci dimpotrivă,este egalul tău,este,,mon semblable,mon frere"...O mare carte nu face doi bani în absenţa unui mare cititor care s-o facă să-i înflorească-ntre palme.
ELLE:Cât sunteţi de conştient de faptul că sunteţi un scriitor celebru?Vă recunoaşte lumea pe stradă?
M.C.: Uneori sunt oprit pe stradă,este adevărat,dar fiind eu un om foarte simplu,care are puţine nevoi,care trăieşte foarte normal,care merge cu autobuzul ca oricine,mă gândesc prea puţin la această notorietate de care vorbiţi.Lucrul cel mai important mi se pare că nimic din imaginea ta să nu fie fraudulos.Important este să nu ai o notorietate nemeritată,să nu fii un om cunoscut fără să existe raţiuni pentru asta.Mă străduiesc să fiu la înălţimea oamenilor care mă opresc pe stradă sau care îmi dau telefon sau îmi trimit pe mail păreri despre scrisul meu. Stând aproape tot timpul în casă ,neieşind în spaţii publice decât silit,nu am foarte des prilejul să îmi dau seama cum arată imaginea mea astăzi.Tot ce ştiu e că imaginea mea în ochii lumii literare,în mijlocul căreia sunt silit să trăiesc,nu este dintre cele mai atrăgătoare,spre deosebire de cea pe care o au cititorii mei obişnuiţi.
ELLE: De ce spuneţi că imaginea dumneavoastră în lumea literară nu este prea bună?
M.C.: Într-adevăr,nu e prea bună ,probabil pentru că în mediul literar ţi se iartă absolut orice ,ticăloşenia,delaţiunea,oportunismul,dar nu ţi se iartă succesul.Ostilitatea multor confraţi ai mei vine din imaginea exagerată pe care şi-au făcut-o despre ,,succesul meu".Deşi destul de trist ,acest fapt îmi confirmă că sunt pe drumul cel bun .Pentru că nimeni nu manifestă ostilitate faţă de un mediocru.Dimpotrivă,un mediocru,cel puţin în lumea noastră literară,e un om fericit:este iubit de toţi.
ELLE:De-a lungul timpului,aţi profitat de succesul dumneavoastră ca scriitor,în relaţia cu femeile?
M.C.: Vai,am avut de când mă ştiu un formidabil insucces la femei.În facultate,colegele mele mi se păreau intagilbile.Am scris un volum care se numea,,Poeme de amor" înainte să fi avut de a face cu o femeie.Apoi,situaţia s-a mai îmbunătăţit.Nu foarte tare,e drept,dar măcar nu mai am motive să mă plâng.Nu am profitat niciodată de ,,prestigiul" meu literar nu doar din onestitate,dar şi fiindcă,s-o recunoaştem,pe femei le interesează cu totul altceva decât literatura...
ELLE:A trecut vremea în care puteai cuceri o femeie cu scrisori sau poezii de dragoste?
M.C.: Bineînţeles şi nici n-am avut nici o dată intenţia asta.Am preferat,ca orice om,ca o femeie să mă iubească pentru mine însumi.Din fericire,lucrul acesta mi s-a întamplat de câteva ori.Nu pot sa pun mâna în foc că fără nici un fel de legătură cu literatura,dar prefer să cred asta acum.
ELLE:Cum se împacă scriitorul Mircea Cărtărescu cu,,meseria" de tată?
M.C.:Cred că acest job nu diferă cu mai nimic de meseria de mamă.Fireşte,un tată nu poate alăpta,cel puţin deocamdată,dar poate oferi acel pântec de care s-a tot vorbit,nu numai financiar,ci mai ales afectiv.Am o fiică,Ioana,în clasa a zecea,la Liceul,,Cantemir",şi un băieţel proaspăt sosit pe lume,de numai opt luni.Mă ocup de el cât pot de mult,deşi nu chiar de la egal la egal cu soţia mea...
ELLE:Vă ocupaţi mai mult de el decât v-aţi ocupat de fiica dumneavoastră când era la aceeaşi vârstă?
M.C.:La fel de mult.Fiica mea a fost crescută de noi până la 6 luni după care a luat-o mama pentru câţiva ani.Cel mic intră cu totul în atribuţiile noastre,pentru ca părinţii mei nu mai sunt acum chiar atât de tineri.E un fel de sport,care are faze de zi şi de noapte.Ioana,soţia mea,şi eu,ne împărţim nopţile,facem cu schimbul.Nu mă plâng,chiar şi în aceste condiţii,uneori dure,pot să lucrez,e drept,mai mult lucruri de al doilea raft:scriu articole,pregătesc cursuri,dau interviuri...Un proiect mai ambiţios e însă deocamdată utopic,căci să scrii creativ necesită,totuşi,admite condiţii fizice şi spirituale.Un copil mic e minunat,dar crează o textură a dispoziţiei mentale care nu e prea favorabilă muncii creative.Cel mic va creşte însă,şi va veni şi scrisul adevărat,n-am nici o îndoială.
ELLE:Şi nu aveţi probleme cu editura,cu termenele de predare a manuscriselor?
M.C.:Nu sunt un scriitor de supermarket ca să intru cu editorul în relaţii de business,bazate pe deadline-uri absolute.La editurile româneşti te duci pur şi simplu cu manuscrisul cand îl ai, şi îl propui spre publicare,nimeni nu ţi cere să scrii o carte la 6 luni.E pentru mine un mare privilegiu să public la editura Humanitas,să fiu chiar un,,autor Humanitas",dar relaţia mea cu această editura şi cu directorul ei,Gabriel Liiceanu,o percep ca fiind mai curând afectivă decât de afaceri.Am spus-o de multe ori:domnul Liiceanu este singurul editor care mi-a solicitat vreodată vreo carte.Acum mulţi ani am primit acasă,în cutia de scrisori de la parterul blocului muncitoresc în care locuia,o scrisoare foarte ceremonioasă,în care filozoful pe care il ştiam doar din cărţi îmi spunea că editura lui ar fi "onorată" să mă numere printre autorii ei.Acest lucru m-a impresionat foarte tare,căci venea după câteva experienţe neplăcute:"Nostalgia" fusese refuzată de trei editori întrun singur an,pe motiv că literatura română originală nu se vinde.Ironic,la Humanitas apoi vreo cinci ediţii succesive din această carte,cea mai bine vândută a mea de până acum.În afară de "Liiceanul",îi datorez mult lui Ovid S.Crohmăniceanu.Ştiu că numele lui este legat de experienţe triste din anii '50,când a participat la Poncifele Epocii Dogmatice,dar el,ca şi alţii a avut inteligenţa ca in perioada urmatoare nu numai să se desprindă de modelele proletcultiste,ci şi să se impregneze de o reală modernitate şi să iniţieze,la cenaclul pe care îl conducea în facultate,o nouă viziune asupra literaturii prin câţiva oameni pe care i-a "păstorit"în perioada aceea,între care cei mai importanţi scriitori ai generaţiei mele:Mircea Nedelciu,Gh.Crăciun,Cristian Teodorescu,etc.Era un om extrem de generos şi atent cu oamenii tineri cu care lucra.Când făcea un comentariu,mergea exact în nucleul prozei care se citise,nu refuza să vadă pădurea din cauza copacilor.Asta am învăţat de la el şi asta am încercat să aplic şi eu mai departe.De la Nicolae Manolescu,apoi,am învăţat foarte mult,el a fost mentorul meu,el m-a descoperit,de el sunt atât de legat încât pot spune că fără el nu aş fi fost nimic.El a insemnat pentru mine şi şansă de a descopri o lume liberală în sensul cel mai larg şi mai generos al cuvântului.Noi am fost educaţi în spirit liberal chiar şi în perioada cea mai tristă a epocii Ceauşescu.Am avut ocazia acestui"Cenaclu de lumi"condus de Manolescu,în care totul avea strălucirea civilizaţiei pe care o puteai întalni în lumea occidentală.Este motivul pentru care am spus întotdeauna că,în ciuda opresiunii,noi ne simţeam foarte liberi în epoca aceea.Nu regret nici un vers pe care l-am scris atunci,şi poate nu aş fi scris altfel trăind într-o ţară liberă.În acel mic underground care era "Cenaclul de lumi" nici un text nu era cerut înainte ca să fie supervizat.Fiecare,pe cont propriu,pe răspundere proprie,citea ce voia.Realmente în acea perioadă am mâncat poezie pe pâine.Era o atmosferă de emulaţie extraordinară.În momentul în care cineva venea cu un poem surprinzator şi provocator,toţi ne duceam repede acasă şi încercam să facem ceva şi mai bun.Iar când au început să ne apară volumele,una dintre glumele noastre preferate,era să dăruim un volum celuilalt având o lama de ras ataşată,cu o sforicică,pentru ca celalalt"să-şi taie venele de invidie".Anii '80 au fost pentru noi o epoca minunată,aş compara-o cu epoca beat sau cu a hipsterilor din alte locuri,mutatis muntandis,fireşte.Dar era aceea efervescenţă creativă şi aceea frondă ,aceea sfidare a establishment-ului,a limbii lemnoase a societăţii acelei vremi.Pe noi nu ne interesa comunismul,nu am avut vocaţia de a fi martori,de a privi cu încarcerare lumea din jurul nostru,au fost destui care au făcut-o şi bine au făcut.Noi visam,eram nişte oameni foarte tineri,care scriau poezia aşa cum cântau Beatles-ii.Era o poezie Psihedelica,o poezie a unui fel de Wishfullthing,nu una care descria lumea dimprejur.Sau o descria prin contrast,prin opoziţie,visam peisaje post-industriale,visam ultra-sentimente...Atunci am avut cei mai buni prieteni,pe Traian T.Cosovei,Florin Iaru.Mariana Marin,Tudor Jebeleanu.Deşi au trecut 20 de ani de atunci,deşi s-au perindat alte generaţii de autori,deşi concurenţa a fost foarte mare,ei au continuat să ţină afişul şi să fie citiţi şi iubiţi mai departe.
ELLE:Astăzi cum mai e cu visul vostru de-atunci?
M.C.:Astăzi l-aş cita pe Ilarie Voronca,cu un vers al lui din perioada franceză:"Cât despre vechile imagini,îmi mai amintesc câteva,dar la ce bun?".Aceasta este tristeţea miliardarului de imagini:la un moment dat nu poţi să nu te intrebi ce sens are să adaugi o imagine altor sute pe care le-ai făcut,să adaugi un vers atâtor altor mii de versuri.Este motivul pentru care eu,la un moment dat,m-am oprit din scrisul poeziei.Am considerat că am scris destul,alternativele erau inacceptabile pentru mine.Unul ar fi fost să mă repet la nesfârşit,să mai scriu zece cărţi de poezie,toate la fel de bune,dar la fel ca primele.Altă alternativă era să îmi schimb scrisul radical şi să scriu poezia care se făcea în acel moment,la începutul anilor '90,o poezie dură,foarte prozaicî.Am încercat să scriu în felul acesta,am scris un volum pe care nu l-am publicat nici până acum,dar nu sunt mulţumit de acest gen de poezie.Ar însemna să mă falsific,într-un fel.
ELLE:Spuneaţi undeva în volumul"Pururi tânăr,înfăşurat în pixeli",ca, "într-o perioadă în care viaţa nu merita trăită,am fost un maniac al jocurilor pe computer"?
M.C.:Slavă Domnului,nu am o structura vicioasă.Viciile mele,câte au fost,m-au ţinut puţin,după care mi-am revenit foarte uşor la viaţa obişnuită.Însă în momentul în care capăt în viciu,el devine foarte intens,mă arunc cu totul în el.De exemplu,aceste jocuri pe computer.La Amsterdam,unde am predat la Universitate timp de doi ani,am avut un prieten care mi-a arătat petru prima data un joc pe computer.Era ceva complet nou pentru mine.Un promontoriu care anunţa un continent neexplorat.A urmat o nebunie totală.Cred că mi-a folosit în săptămânile următoare,până am dus la capăt afurisitul de joc,90% din timpul şi resursele mele.De jocurile pe computer s-au impregnat şi alte cărţi ale mele,dar cea care le datorează foarte mult este "Enciclopedia zmeilor".Nici nu mi-ar fi trecut prin cap să mă apuc de o carte pentru copii,dacă nu aş fi explorat acele lumi.
ELLE:Nu mi-aţi spus de ce,atunci când eraţi la Amsterdam,viaţa vi se părea că nu mai merită să fie trăită?
M.C.:Din multe motive,unele prea personale ca să le mărturisesc aici.Era momentul în care treceam printr-o criză literară serioasă.Scrisesem o carte,"Travesti",în care nu credeam,şi nu găseam tonul pentru alta.De caţiva ani vroiam să scriu o carte care să se numească "Orbitor".Primul lucru care îmi venise în minte era titlul,nelegat absolut de nimic.Într-o cutie de pantofi făcusem,un soi de fişier,o cartotecă cu fişe în care urma să îmi notez citate,idei,profiluri de persoanaje.Pe capac scrisesem foarte frumos"Orbitor",şi deseneasem la cele patru colţuri nişte imtaţii de şurubele.Partea proastă e ca timp de vreo 3-4 ani,cutia a rămas goală.Şi am aruncat-o aşa cum am făcut-o,nu mi-a folosit la nimic.Tot ce aveam în minte aici,la Amsterdam,era că trebuia să scriu o carte care să se cheme"Orbitor"şi să aibă cel puţin 1000 de pagini.Mi s-au întâmplat cu cartea asta,"Orbitor",multe ciudăţenii.Într-o dimineaţă tocmai scrisesem o pagină în care apărea un fluture roşu,când mi-a intrat cu adevărat în cameră un fluture roşu,identic cu cel descris de mine.S-a învârtit de câteva ori şi apoi a căzut în jgheavul de apă şi se zbătea acolo.Nu ştiam cum să-l salvez mai repede.Într-o dimineaţă am scris despre un fachir,Yoga,Omul Şarpe,povesteam cum acest contorsionist îşi punea picioarele pe după gât,se înoda şi de deznoda în toate felurile.Apoi am ieşit cu soţia mea în centrul oraşului,la biserica"Amintirii",unde e arena preferată a tot soiul de artişti ai străzii.Saltimbanci,oameni-orchestră,oameni-statuie.De data asta am fost uluit să văd un fachir identic cu cel din proza mea.A fost de necrezut:omul acela performa,aproape gest cu gest spectacolul pe care eu îl descrisesem cu două ore mai devreme.Sunt coincidenţe care te pun pe gânduri,mici infuzii,sunt realiste de miraculos în cotidian.
Pe mine mă duce cu gândul la diversele aluzii pe care le găsim în cărţile dumneavoastră.
ELLE:Sunteţi pasionat de ezoterie?
M.C.:Când se întâmplă aşa ceva ai un moment de strălucire interioară.Te gândeşti că poate nu e totul chiar atât de aleatoriu,că suntem poate piesele unui joc mai înalt.La Berlin am avut o bursă care mi-a permis să stau un an de zile într-o casă veche şi melancolică într-un apartament urias,neavând nimic de făcut în afara scrisului.Am lucrat foarte bine acolo,am scris o carte de 450 de pagini,volumul 2 din "Orbitor"care dacă nu mă amăgesc lamentabil pe mine însumi,mi se pare lucrul cel mai bun din câte am scris până acuma.Iată un lucru minunat în viaţa unui scriitor:ca ultima ta carte să fie şi cea mai bună.
ELLE:Nu va tentat niciodată să rămâneţi definitiv în străinătate?
M.C.:Ba da,sigur,şi acum îmi dau cu pumnii în cap că nu am făcut-o la timp.Prima dată când am fost în SUA,în toamna anului 1990,am dat cu banul pe aeroportul JFK dacă să ma îmbarc în avion sau să rămân.Banul a căzut pe partea proastă,aşa încât am ajuns până la urmă acasă.Viaţa mea ar fi fost cu totul alta dacă pica invers.Există o povestire a lui Henri James în care două personaje care sunt două variante de viaţă,ale unui singur ins,se întâlnesc:personajul,care cu ani în urmă,deschisese o uşă,şi acelaşi personaj,care ar fi ales atunci să nu o deschidă.După ani de zile,ei erau cu totul diferiţi.Şi acum mă gândesc cum ar fi dacă m-aş întâlni cu mine însumi,ajuns cetăţean american,lucrând cine ştie?Într-un birou sau într-o bibliotecă,cu planurile literare demult date la spate,prosper,dar plin de melancolie...
ELLE:Credeţi că prosperitatea financiară v-ar afecta creativitatea?
M.C.:Cred că mi-ar afecta-o în bine,pentru că problemele mele la ora asta sunt de spaţiu,de bani,sunt probleme normale ale românilor.Am scris mai ales în bucatărie pentru că nu am avut niciodată un loc al meu unde nu am avut să scriu.Acum însă în sfârşit,de un an,am o casă ceva mai spaţioasă.De fapt,e tot un mic apartament de 3 camere.Dar s-ar zice că am acum biroul meu,prima dată în 47 de ani.